Spitalul (15)

În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Spitalul“ apărută la Editura Eminescu în 1981.

— Nu, își spuse Lazăr, dacă e să fiu vreodată tras la răspundere că am acceptat să fiu „administrator“ la o bandă de nebuni și hoți, dacă se va întâmpla asta vreodată, dar ’om mai vedea noi! ei bine, atunci măcar să aibă motive cei care vor dori să–l ia la întrebări. Pentru că ar însemna să fie un tâmpit prea mare — el, Lazăr! — , un adevărat imbecil, să se lase acuzat și condamnat pentru ceva ce nici n-a făcut. Problema era clară: va fura și el cât se va putea și

era la fel de clar că se putea foarte mult, va fura tot ce se poate valorifica, dar va încerca în primul rând să obțină bani lichizi, ăș tia n-au miros, dar… dar în vremuri atât de tulburi se și devalorizează cam ușor, mă rog, dar în cazul ăsta pot fi investiți în… În lucruri care nu se devalorizează și care pot fi păstrate ușor și discret și nici nu trădează proveniența lor du – bioasă… Și… și problema cea mai mare era cum să scoată banii și marfa din spital și cui să i-i dea să îi mărite și: să–i ascundă, să–i pună bine și… Dar din moment ce spitalul este și va mai fi aprovizionat și de afară, înseamnă că nu intră numai lucruri în casă, dar mai ș i ies oameni după ele… Și în afară ele asta... În afară de asta chiar că el are dreptul să iasă, conform eu funcția sa… Nu, dificultatea nu consta în a fura, nici în a scoate tot ce va fura; problema constă în a găsi pe cineva— de încredere care să păstreze toată această avere,— cineva care…

Domnule, să trăiești o viață întreagă și să muncești din greu și să nu ai un prieten care să–ț i poată face un asemenea serviciu ! Nu-i trist: e revoltător! Așa că soluția este să apeleze nu la un prieten, ci la cineva care știe că nu se poate juca după placul inimii cu domnul Lazăr, cineva care poate fi șantajat uș or și care va face tot ce i se va cere și chiar mai mult decât i se va cere… O clipă se gândise să lase totul la o femeie! Auzi ce prostie! Femeile azi sunt cu tine, mâine nu! (Nu se gândise nici o clipă la nevastă–sa, aia era o mobilă din casă, aia nu era femeie… Greșise! Unde poți să ascunzi mai bine ceva decât într–o mobilă veche și aparent nefolositoare?)

Tot gândindu-se sosi pe nesimțite pe o alee de la marginea spitalului. Auzi gălăgie și văzu prin grilajul de fier forjat o mulțime de femei care se agitau de partea cealaltă a gardului. Câțiva infirmieri, dintre care vreo doi cu pantaloni militari și cizme sub halatele aproape albe,

încercau să păstreze o aparență de ordine.

— Ce s-a întâmplat? se interesă Lazăr la unul dintre ei.

— Habar n-au ce evenimente au loc aici și au venit să–și ceară înapoi bărbații,

domnule administrator.

— Cum adică să–i ceară înapoi?

— Ele cred că-i ținem aici cu forța.

— Pe cine?

— Pe bărbații lor. Bolnavi, medici, funcționari…

„Asta-i culmea! gândi Lazăr. Cum de s-au putut deja răspândi zvonurile până în oraș?“ Vru să se uite la ceas, dar își aminti că și-l scosese de pe mână și –l băgase într-un buzunar de la pijama, iar acum pentru a putea ajunge din nou la el, ar fi trebuit să–și descheie toate halatele de pe el, s-ar fi făcut de râs…

Manifestația femeilor semăna perfect cu ceea ce văzuse el odată la o grevă, atunci când tot așa, femeile veniseră la gardul fabricii și strigau, nu înțelese bine ce, spre soldații care se aflau în curte.

— Știu eu ce vor! Femeile vor întotdeauna același lucru! făcu Lazăr și plecă mai

departe, iar infirmierul râse politicos.

Dar lucrurile păreau să fie mai serioase pentru că, întâlnindu-1 pe Iancu pe alee, văzu că ceva nu e în regulă. Atât de repede?

— Domnule administrator, îi spuse Iancu, acum avem niscaiva treabă, dar pe urmă veți putea vorbi cu fostul contabil șef al spitalului.

— E grav? se interesă Lazăr, dar era evident că era grav.

— E așa cum e…

— Domnule Iancu, dar fac și eu parte din ciorbă, vreau să știu cum e!

— Toii facem parte din „ciorbă“, după cum ai spus matale, dar numai conducerea poate declara dacă e sau dacă nu e grav.

— Și eu nu fac parte din conducere?

— Deocamdată nu. Doar dacă va aproba domnul Comandant postul de administrator general.

— Aha! Deci până atunci totul nu e nici grav și nici liniștit…

— Vă vom anunța când vom avea nevoie de matale. Acum ți-am spus că am niscaiva

treabă!

Lazăr vru să plece mai departe, dar își aminti de ceva:

— Domnule Iancu, spune-mi, te rog, și secția de peste drum a intrat sub administrația noastră?

— De ce vrei să știi matale asta?

— Pentru că în calitatea mea, aș avea niște probleme de contabilitate și acolo. Trebuie

să știu pe cine administrez…

— O să vi se comunice…

— Da, și până atunci ăia n–o să primească nici de mâncare și nici…

— Trebuie să-l întreb pe domnul Guneș. Și după ce se despărțiră. Iancu fu cel care

reveni: Să știți că, dacă ne hotărâm să folosim și secția de peste drum, atunci am avea destul de multă bătaie de cap. N–am mai avea gardul ăsta și… Numai că atunci ar fi create toate condițiile să fii numit administrator general!

Dintr-un pavilion alăturat locului în care discutau cei doi domni se ivi o mică procesiune în frunte un soldat apoi două surori, pe urmă vreo trei bolnavi care se țineau singuri pe picioare, apoi doi medici și în sfârșit încă doi infirmieri care duceau pe o targă un

bolnav.

Lazăr se opri să vadă spectacolul. Micul alai ieși de pe alee și, tăind-o peste iarbă, o luă direct spre gard.

Femeile tăcură.

— Uitați, spuse unul dintre medici, v-am adus câțiva bolnavi. Vrem să vă spună ei singuri că nu s-a întâmplat nimic deosebit în spital și că agitația pe care o faceți este numai și numai împotriva scopurilor pe care le urmărim cu toții și împotriva calmului de care au ei

nevoie pentru a se putea vindeca.

Într-adevăr un bolnav dintre cei mai valizi se apropie de gard și, recunoscându-și soția, începu să-i explice cât de bine o duce. Celelalte femei se buluciră în partea aceea să audă și ele.

Văzând câtă importanță li se dă, își căutară și ceilalți bolnavi auditoriu. Chiar și cel de pe targă fusese dus lângă gard și le explică și el ceva femeilor cu glasu-i abia ieșindu-i din gâtlej.

— Și atunci de ce nu ne lăsați în vizită? țipară câteva.

— Este carantină! Nimic grav, o gripă, un virus care ar putea să complice și mai mult penuria de medicamente pe care o resimțim, vă rog să ne credeți…

O doamnă își făcu loc printre celelalte femei.

— Ce se întâmplă aici? Unde este bărbatu’ meu?

— Doamnă, îi răspunse medicul, tot personalul este în serviciu comandat. Trăim vremuri grele, nimeni nu are voie să părăsească deocamdată spitalul. Peste o zi. poate peste câteva ore, în funcție de evoluția situației, lucrurile vor reintra în normal. N-aveți de ce vă face

griji.

— Și atunci de ce n-am voie să vorbesc cu bărbatu-meu măcar la telefon?

— Cu bărbatul dumneavoastră, stimată doamnă, este altceva!

— Ce anume?

— Este un control aici! De foarte de sus! Au fost făcute câteva schimbări și până nu se

limpezesc toate lucrurile, ne pare foarte rău…

— Vă pare rău? Dar dumneata nu ai furat?

— Vă rog, doamnă, păstrați-vă calmul!

— Dumneata n-ai furat? Și acum vreți să puneți vina numai pe bărbatu-meu!

— Doamnă, noi am vrut să vă liniștim! Dar dacă o luați așa, atunci nu vă vom mai

spune nimic până nu se clarifică întru totul lucrurile! Nu așa trebuia să mă răsplătiți!

— Dar cum? Pentru că încercați să ieșiți basma curată pe spatele unora? Păi, dacă e să

fie!

— Oameni bani! strigă medicul, oameni buni! Duceți-vă acum pe la casele voastre! Vedeți că nu aveți de ce să vă mai temeți! Bărbații și rudele voastre sunt sănătoase… sau se vor face sănătoase. Noi de aceea ne aflăm aici! Ca să le dăm tot ajutorul și știința noastră.

— Și cu bărbatu-meu ce-i? începu să devină isterică doamna.

— Vedeți că se fac cercetări, continuă medicul, pentru ca toată lumea să–și primească drepturile. De acum lucrurile nu pot să fie decât mai bune.

Se formă într–adevăr un fel de atmosferă împotriva doamnei al cărei soț se părea că era

implicat în defraudarea intereselor neamurilor celorlalte femei.

Lazăr nu-1 cunoștea pe medicul trimis să parlamenteze eu rudele celor aflați în spital.

se părea însă uimitoare siguranța și naturalețea cu care vorbea. De parcă ar fi știut cu o jumătate de zi în urmă ce avea să se întâmple… “

Oricum, plecând mai departe, Lazăr își notă și acest incident. Unele lucruri nu trebuie să le treci cu vederea. Ele te ajută să înțelegi alte lucruri, se ordonează în situații care poate fără ele n-ar avea nici un rost și până la urmă creează un tablou care chiar dacă nu în

întregime, dar totuși…

— Domnule administrator, îl întrerupse clin nou Moravetz din gândire. (Individul ăsta parcă ar fi fost pus să nu–1 lase să–și adune mințile!) Domnule administrator, v-am lăsat o listă

pe birou cu numele celor care au cerut audiență la noi și care au primit ceea ce au solicitat. Alături, cu creionul, am notat niște cifre — reprezintă contribuția fiecăruia dintre ei. În paranteză am mai scris și alte cifre. Ele ne dau o imagine a cam cât am mai putea obține.

— Nu-i bine!

— De ce? Vreau să spun, eu am făcut tot ce am putut, dar desigur că vom reface așa cum veți binevoi dumneavoastră să…

— Nu-i bine ca aceste lucruri să rămână înscrise undeva!

— A, nu! În primul rând că există un singur exemplar al acestei liste…

— Să zicem…

— Domnule administrator, îmi pare rău! În al doilea rând că numele și cifrele trecute

acolo n-au nicio explicație. Sunt doar niște nume și niște cifre.

— Păi, tocmai asta e!

— Da, dar puteți să le dați orice explicație doriți: ele pot să reprezinte drepturile bolnavilor, minutele câte le-ați consacrat sau extrase din buletinele lor de analiză. Ce vă trece prin cap, orice puteți să spuneți că reprezintă aceste cifre.

— Nu-s convins, dar să trecem mai departe!

— Bineînțeles că domnul administrator știe mai bine…

— Ziceai că ai trecut în paranteză și sumele posibile pe care le-am putea obține.

— Sunt pur orientative.

— Și de unde te-ai inspirat?

— Cu aproximație, cu aproximație… Am aflat de la fiecare cam la cât i se ridică

venitul.

— Da. Ai aflat… Lazăr era tot mai nemulțumit, iar Moravetz ăsta îl enerva tot mai tare. Ascultă, domnule, să presupunem că unul dintre ei este putred de bogat și că ne-ar putea…

ne-ar putea dona o sumă oarecare… Suma respectivă bănuiesc că nu și-a ascuns-o în salteaua din spital. Iar să iasă după bani nu poate.

— Absolut!

— Să presupunem că vrea să scape de acești bani. Dacă îi va cere prin cineva, acel cineva va fi oricând un martor că banii respectivi au intrat în spital și că s-au evaporat.

— Domnul administrator nu trebuie să–și facă griji și pentru bolnavi… vreau să spun

că pentru problemele lor strict personale. Este evident că nu vor exista intermediari.

— Și atunci?

— Domnul administrator nu trebuie să mă pună la încercare! E clar, doar știți la fel de bine ca mine că bolnavii ăștia sunt niște mari ticăloși. Este aproape imposibil să-i poți

supraveghea atât de strâns încât să știi tot ce fac. Iar ei depun în continuu eforturi pentru a-și ușura cu ceva viața. N-avem cum să–i împiedicăm. Moravetz își îngădui primul zâmbet de când îl cunoștea Lazăr. Acum vă rog să mă scuzați, dar trebuie să mă duc la comandament.

— De ce?

— Am fost convocat, evident. Se discută lucruri importante la statul major și s-au gândit probabil că dacă vor avea nevoie de date informative și din domeniul nostru, să mă aibă pe aproape.

— Statul major?

— Așa se numește acum noul consiliu de conducere.

— Și ce tot discută ăia acolo? N-au destul de lucru?

— Asta, vă rog să mă scuzați, n-am de unde să știu. Dar dacă veți fi numit, așa cum se aude, administrator general, atunci veți face și dumneavoastră parte din statul major și veți ști

bineînțeles totul direct.

— Spune-mi, te rog, de ce vrei să devin administrator general? După cum văd, ți-aș

știrbi o parte din obligații…

— O, nu! Chiar dimpotrivă…

— Dar bănuiesc că, dacă aș participa la conferințele statului major, n-ar mai fi nevoie să fii chemat dumneata acolo.

— Sunt convins că în felul acesta serviciul nostru ar fi reprezentat mult mai bine și mult mai competent.

— Ești convins…

— Acum, iertați-mă, trebuie să plec. V–am răpit și așa destul timp.

— Spune-mi, ce se mai aude cu secția de peste drum?

— A! Știam că sunteți mult mai informat că mine! Era și firesc. Secția de peste drum vrea, bineînțeles, să se unească și ea cu noi. Problema este dacă vor avea statut de secție independentă subordonată nouă, așa cum doresc dânșii, sau dacă vor fi considerați de parcă ar fi un simplu pavilion din incinta spitalului.

— Și ce importanță are? Tot noi i-am conduce…

— Foarte adevărat, dar în funcție de soluția care se va alege, se vor naște și acolo un număr întreg de posturi și titluri. Și nu e totuna să fii, de exemplu, comandantul unei secții independente și doar subordonată administrativ nouă, sau comandantul unui simplu pavilion…

— Și ei chiar vor…

— Bineînțeles că vor…

— Cine era director până acum acolo?

— Directorul de aici. Numai că aveau un medic șef de secție care conducea tot ce era dincolo de drum.

— Și acum?

— Acuma-i tot dânsul.

— Și dânsul e de acord?

— Cu ce? Păi, bineînțeles că e de acord! Are numai de câștigat. Și el și bolnavii.

— Și bolnavii?

Lazăr intră în birourile „sale“. Șeful funcționarilor îi ieși în întâmpinare.

— Domnule administrator! Vă rog… eu… de emoție se bâlbâia. V-a căutat domnul

Comandant personal.

— Unde?

— La telefon, bineînțeles.

— Și?

— Și n-ați fost aici…

— Asta o știu și eu…

— Vă rog să mă credeți, suntem singurul serviciu care a fost sunat într-o singură zi de două ori de către domnul Comandant personal.

— Zău?

— Ne-am tot gândit ce poate să reprezinte o asemenea… Cred că va trebui să depunem eforturi sporite pentru ea să merităm această cinste. Și… cine știe? Poate…

Lazăr intră în biroul său. Hainele îl așteptau pe canapea. Alături se aflau și celelalte lucruri care-i aparțineau. În timp ce se schimba, urmărea și lista pe care i-a lăsat-o Moravetz pe birou. „Eforturi sporite… Ce eforturi sporite? Când au reușit ăștia să facă toată lista asta de câteva sute de nume și cifre?“ O bătaie în ușă îl făcu să acopere tabelul cu alte acte, gest absolut inutil, dacă cineva ar fi vrut să vadă ce era scris acolo… de exemplu cel care i-a adus

lucrurile… sau cine știe cine…

Șeful funcționarilor intră cu mai multe dosare.

— Dacă domnul administrator dorește să semneze hârtiile cele mai urgente…

— Să semnez? la să vedem…

În timp ce i le întindea pe rând, celălalt îi spuse:

— Cred că peste câteva ore, poate și mai repede, vă vom putea felicita.

— Pentru ce?

— Păi, toată lumea știe. Individul se roși tot.

— Ce știe toată lumea?

— Odată cu trecerea secției de peste drum în subordinea noastră veți fi numit

administrator general.

— Și dumneata?

— Vă rog să mă iertați. N-am știut că domnului administrator nu–i place să…

— Îmi place, nu-mi place… ce-s astea?

— Avem aici câteva dosare ale unor candidați pentru serviciul nostru.

— Câți putem să mai angajăm?

— Păi, legal doi. Dar se poate aranja să mai luăm încă cel puțin alți doi.

— Cum?

— Voluntari.

— Și cine crezi că o să lucreze voluntar? Că va fi de lucru, sper că–ți dai și dumneata

seama de asta!

— Că parcă pentru salariu lucrăm noi?

— N-o să–mi spui că din pasiune pentru muncă…

— Știți bine că aici nimeni nu moare de foame… Salariul…

— Și ce interes avem noi să mai amestecăm și voluntari în ciorba noastră?

— Mă gândeam că fiind într–adevăr mult de lucru…

— Uite ce este: angajăm doi, vedem care e situația în secția de peste drum și pe urmă

voi decide!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.